Let's Do It: In memoria lui Adrian Paunescu

Ce rost are sa fi un geniu al poeziei, un geniu al dramatismului sau al artelor?! Tanara societate creata in ultimii ani nu se mai bazeaza pe cultura, numai au puterea de a distinge binele de rau, de a recunoaste adevaratul geniu creativ in momentul in care il au in fata. Aceasta este o societate bazata numai pe dezvoltarea continua a tehnologiei. Lucrurile traditionale precum scrisul, cititul, compunerea de texte si alte activitati culturale sunt date uitarii spre deliciul celor care se ocupa de marketingul informatiei online!

Poetul Adrian Paunescu a murit vineri dimineata la Spitalul de Urgenta Floreasca din Capitala. Trupul sau neinsufletit a fost depus la sediul Uniunii Scriitorilor. Sute de romani tristi s-au perindat inca de dimineata pe la casa poetului cu flori si lumanari, iar apoi s-au adunat pentru un ultim omagiu la Uniunea Scriitorilor.

Adrian Paunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copaceni, plasa Bălți, Judetul Balti, Basarabia, astăzi Republica Moldova — d. 5 noiembrie Bucuresti a fost poet, publicist, textier și politicroman. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenacluclui Flacare, întrunire desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masa îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunista;

In ciuda faptului ca acesta era foarte apreciat in randul scriitorilor pentru creatiile sale poetice si parodice, situatia lui materiala era una precara.

O ULTIMA CREATIE

Scrisoarea lui Păunescu de pe patul de spital
De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se limpezeşte privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţă până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului, scrie Adrian Păunescu în Jurnalul Naţional.

Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Mun¬cesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult.

Băieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.